Alexandrina Halic: ”Norocul vieții mele a fost teatrul pentru copii”

Alexandrina Halic: ”Norocul vieții mele a fost teatrul pentru copii”

O actriță deosebită, cu o voce tânără și o energie foarte plăcută, doamna Alexandrina Halic ne-a vorbit despre pasiunea de o viață, despre familie și ceea ce o face să se simtă împlinită în fiecare clipă. Iar dacă vă este cunoscut numele și nu știți exact de unde s-o reperați, ea a fost vocea personajului Omide, în celebrul film ”Maria Mirabela” (1981).

Le faceți micilor spectatori copilăria mai frumoasă. A dumneavoastră cum a fost?

Și copilăria mea a fost frumoasă pentru că a fost înconjurată de dragostea de acasă. Am copilărit într-o perioadă foarte nefericită, în timpul războiului. M-am născut în 1941. Au fost destule lipsuri, dar mama a avut grijă ca eu și sora mea, pentru că am fost copii cu părinte unic, să nu ducem lipsă de lucrurile esențiale și în primul rând de dragoste. Am fost născută la Timișoara, dar am crescut într-un orășel de provincie, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, în Bocșa. Acolo am urmat școala, liceul, apoi a urmat facultatea, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București.

Ce v-a atras spre acest domeniu?

Cred că există o vârstă când toți copiii își doresc să fie actori. Mă uit că avem un club de teatru și la Teatrul Ion Creangă și sunt mulți doritori. În ce mă privește, am prins drag de această zonă când duminică de duminică, pe la vârsta de 10 ani, ascultam teatru radiofonic. O auzeam pe actrița Silvia Chicoș, vedetă pe vremea aceea, o mare interpretă a rolurilor pentru copii. Am ajuns apoi să recunosc vocile marilor actori și am avut bucuria ca mai târziu, lucrând și eu la radio, să întâlnesc în carne și oase multe dintre voci și am putut să le dau replica în spectacole frumoase.

Câți ani sunt de când ați început această poveste?

Am intrat la facultate în 1959, am terminat-o în 1963, dar la teatrul pentru copii am început din 1961, deci din timpul facultății. De atunci nu m-am mai despărțit de acest loc. Pe vremea aceea se numea Sala pentru copii a Teatrului pentru Tineret și copii și a fost ”botezat” Teatrul Ion Creangă în 1965. Norocul vieții mele a fost teatrul pentru copii.

Cât de mult se deosebește de cel obișnuit?

Aici avem o mare responsabilitate pentru că nu pot fi făcute concesii. Trebuie să avem grijă ca teatrul să aibă valoare estetică, morală, dar și ca mod de interpretare. Este puțin deosebit. Spectacolele pentru copii trebuie să aibă o anumită lungime. Micuții nu suportă un spectacol foarte lung. Imaginea trebuie să fie atractivă, frumoasă și acțiunea să fie dominantă, pentru că altfel îi pierzi pe spectatori. Celor mici dacă nu le stârnești curiozitatea le pierzi atenția. Te părăsesc.

Căror categorii de vârste le sunt adresate spectacolele?

Există spectacole pentru copii cu vârsta de un an și până la 10-11 ani. De asemenea, îi avem alături și pe părinții și bunicii care îi însoțesc. Pentru noi este bine că interpretăm și pentru adulți, iar pentru ei este este bine că își văd copiii și nepoții cum reacționează, îi simt și se bucură. Este un teatru pentru toate generațiile.

Pentru cei foarte mici se joacă spectacole la Teatrul Elisabeta. Eu joc într-un spectacol care se numește ”Rotocol”, unde copiilor de 1-3 ani li se prezintă forma rotundă: cercuri, minge, un dovlecel care crește sub ochii lor etc.. De asemenea, joc în ”Pinguinii melomani”, pentru copii de 4-5 ani, apoi la 6-7 ani e vârsta poveștilor clasice, ca ”Amintiri din copilărie” sau ”Cartea Junglei”, care se joacă la Palatul Copiilor. Un alt spectacol frumos este ”Crăiasa zăpezii”, care se joacă la Teatrul Excelsior, împreună cu ”Nodi” sau ”Când jucăriile spun pa”. Iar la Teatrul Nottara jucăm spectacolul ”Inimă rece”. O nouă premieră va fi ”Insula misterioasă”, de Jules Verne, pentru copiii de 9-11 ani.

Credit foto: Teatrul Ion Creanga

”De-aș fi Scufița Roșie”

Credit foto: Andrei Oana, Teatrul Ion Creanga

”Pinguinii melomani”

Și în țară?

Vor urma spectacole în țară, la fel cum vor fi proiecte și în librării, unde copiilor le vor fi citite povești. Vom merge inclusiv la copii aflați în spital, pe care să-i înveselim. Și pentru că ne referim la iubitori de teatru din toată țara, trebuie să vă menționez și despre spectacolele din teatrul radiofonic. Deși nu am mai colaborat demult cu Radio România Cultural sunt redifuzate piese din arhiva postului, duminica câte 30 de minute.

Pe lângă cariera artistică, ce simțiți aproape de sufletul dv.?

Până nu demult a fost călătoria, dar am mai limitat deplasările din cauza vârstei. Lectura este de asemenea una dintre marile plăceri, întâlnirea cu copiii în orice situație și bineînțeles familia mea. Soțul, copiii, pentru că am o fiică și un fiu, și cei patru nepoți.

Câți ani au?

Nadine (7 ani) și Ivonne (10 ani) sunt fetele fiicei mele, Anne-Marie, și locuiesc în Germania pentru că tatăl lor este neamț, iar nepoțeii de aici sunt Patric (10 ani) și Eric (14 ani), băieții fiului meu, Alexandru. Din păcate nu îi văd pe nepoți chiar atât de des, dar mă bucur că au fost crescuți foarte frumos de părinții lor. Crezul meu este că un copil și copiii în general trebuie să fie doriți și iubiți necondiționat.

Ce dorințe aveți pentru perioada următoare?

Mi-aș dori ca stagiunea aceasta să fie până la sfârșit una de succes, în primăvară se vor împlini 50 de ani de la înființarea Teatrului Ion Creangă și îmi doresc să fie terminată sala din Piața Amzei. Îmi este dor de sediul acela care încă este refăcut. Sper să mai joc acolo și să am cabina mea, unde să mă simt ca acasă.

CASETĂ

Nu pot trăi fără…

Energie – ”Nu aș putea trăi fără energia pe care mi-o dă lumina zilei. Sunt o persoană matinală, urăsc iarna, întunericul și iubesc zilele lungi de vară.”

Dragoste – ”Mă gândesc în primul rând la familia mea și la cei cărora le ofer o mare parte din ființa mea, spectatorii.”

Radio – ”Postul meu de suflet este Radio România Muzical, deschis 24 de ore din 24, pentru că cea mai mare bucurie, dar și liniștea și echilibrul vin din muzica de foarte bună calitate.”

Loading...