Agapia veche, mănăstirea de legendă cu taine întunecate

legendele de la mănăstirea Agapia veche

Agapia veche cea tăinuită de lume, clădită în vârf de munte, în pădurea cea mai întunecată a Neamțului, era păzită strașnic în vremurile de demult. Necredincioșii care încercau să urce la mănăstirea cucernică vedeau năluci și balauri ce răsăreau din pământ să le taie calea.

Așa glăsuiește o legendă din Pipirig despre care doar bătrânii cei mai bătrâni își mai aduc aminte. Și ei o știu de la bătrânii lor, pentru că pe vremea moșilor erau timpuri de poveste, în care lăcașurile sfinte erau păzite cu rugăciuni, cu imnuri de slavă, dar și cu superstiții de temut. Așa era pe vremuri și la Agapia veche.

Cine ajunge prin părțile Neamțului este musai să facă un pelerinaj pe la frumoasele mănăstiri moldovenești. Agapia este în capul listei, atât mănăstirea cea nouă și mare, din vale, precum și Agapia de demult, clădită sus, pe vârf de munte, la care ajungi urcând prin pădure o cărare destul de abruptă și anevoioasă.

Călugării bătrâni de la Agapia, adevărați sfinți pentru oamenii locului

În vremurile noastre, zilele Agapiei s-au luminat, dar la începuturile ei, sunt multe istorii pline de neguri, unele de bună credință, altele adunate de prin folclorul locului. Numele Agapiei vine de la călugărul Agapie, care a ridicat singur, în poiana de pe culmea muntelui, un lăcaș de lemn pentru închinăciune. Povestea începe pe la mijlocul secolului al XIV-lea, când pustnicul s-a retras din rândul lumii și a căutat un trai simplu și anevoios, doar cu Dumnezeu și cu muntele.

În singurătatea lui s-au pripășit și alți călugări, care au ridicat o biserică mai mare, au curățat poiana și au plantat pomi cu roade dulci. De atunci, lumea din sat a început să îi spună locului Livada părinților și să urce aici la rugăciune și la sfat.

Așa a luat ființă Agapia veche, poate cea mai veche sihăstrie din munții Neamțului, locuită de călugări până pe la 1800. De multe ori, pustnicii au apărat aceste locuri cu viața și sângele lor în timpul năvălirilor turce și tătare.

Biserica de lemn din curtea mănăstirii Agapia veche

Biserica de lemn din curtea mănăstirii Agapia veche

Localnicii îi venerau pe cei mai bătrâni dintre ei și îi considerau oameni sfinți. Povestea spune că trupurile lor, îngropate în trunchiuri masive de stejari, au fost găsite intacte, ca și cum nici timpul, nici pământul, nu le putea știrbi sfințenia. Se mai spune că au auzit de această minune călugării de la Athos și au venit la Neamț să vadă mănăstirea de pe munte.

Sihăstria blestemată de pământ

La începutul anilor 1800, mitropolitul Veniamin Costache, dorind să ridice aici un seminar, a poruncit să fie Agapia mănăstire de maici și a împrăștiat călugării pe la alte mănăstiri. Și la Agapia veche, din munte, au fost trimise măicuțe, iar călugării au fost mutați prin alte locuri.

Sihăstria, greu încercată de jafuri și năvăliri, a fost greu tulburată de blestemul părinților nevoiți să-și lase chiliile și biserica la care trudiseră de ani de zile. În 'Istoria Sfintei Mănăstiri Agapia', călugărul Mătasă spune că părinții prigoniți le-ar fi blestemat pe călugărițele care le-au luat locul să nu aibă liniște și pace în casa Domnului și să trudească să ridice neîncetat mănăstirea.

De șapte ori s-a prăvălit pământul de sub biserică și de șapte ori călugărițele au muncit înzecit să ridice alta mai mare și mai frumoasă în fața lui Dumnezeu. Cum veneau ploile aprige din primăvară, cum pleca pământul la vale, dar ele știau că de vină e blestemul sihaștrilor alungați. Abia la 1816, blestemul a fost ridicat printr-o scrisoare de dezlegare primită de la însuși Patriarhul Constantinopolului și semnată de 16 episcopi și mitropoliți.

Mănăstirea, îngrijită ca o bijuterie

Biserica renovată din curtea mănăstirii Agapia nouă

Biserica renovată din curtea mănăstirii Agapia nouă

Cu sau fără blestem, călugărițele care au preluat lăcașele de cult ale Agapiei, atât pe cel din munte, cât și pe cel din vale, le-au transformat în adevărate monumente de artă și cultură. Încă din vremea primilor călugări, de prin anii 1640, mănăstirea din vale a fost dăruită cu bogății mari de către domnitorii vremii. A primit numeroase moșii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii și sălașe de țigani robi, pe lângă zecile de hectare de pădure, pe care mănăstirea le păstorește și azi.

După ce au fost aduse aici călugărițele, iar stareță a fost numită sora mitropolitului Costache, s-au deschis ateliere de scriitură și broderie, s-a înființat o școală și un seminar pentru tinerii învățăcei precum și un atelier de pictură, unde a predat tânărul Nicolae Grigorescu.

Mănăstirea și-a adunat multe bogății, fiind condusă cu multă chibzuială de călugărițe ambițioase să ducă faima locului drept una dintre cele mai mari școli moldovenești. La 1858, pictorul Nicolae Grigorescu a realizat icoanele și frescele din interior, de o frumusețe rară.

La vremea aceea, părea că nimic nu mai poate tulbura tihna mănăstirii, dar un incendiu puternic a distrus iar lăcașul. Zidurile bisericii și picturile lui Grigorescu fost înnecate în fum, multe chilii din interiorul și exteriorul zidurilor au fost arse până la temelie, au fost distruse acoperișul bisericii și turlele mici, precum și clopotnița. Părea că blestemul călugărilor de odinioară lovește din nou Agapia, ca o corvoadă să se ridice peste nevoi și să renască mai mândră și mai mare.

foto: Adina Stănilă